Sharenting: amprenta digitală creată de părinți

Prima ecografie. Prima fotografie din maternitate. Primii pași, prima zi de grădiniță, vacanțe, aniversări, replici amuzante și mici întâmplări de familie. Pentru copiii de astăzi, albumul copilăriei nu mai stă doar într-un sertar pentru că o parte din el se construiește online, uneori chiar înainte ca ei să se nască.

Fenomenul are și un nume: sharenting, termen format din sharing și parenting, folosit pentru a descrie practica părinților de a publica online informații, fotografii și povești despre copiii lor.

În spatele celor mai multe postări există motive cât se poate de firești. Vrem să împărtășim bucuria cu oamenii apropiați, să păstrăm amintiri, să îi ținem la curent pe bunicii aflați departe sau pur și simplu să spunem ceva despre o etapă care ocupă o parte enormă din viața noastră.

Există însă o particularitate a copilăriei contemporane pe care abia începem să o înțelegem: pentru prima dată, foarte mulți oameni vor ajunge la adolescență având deja o istorie digitală construită de altcineva.

O identitate care începe înaintea autonomiei

În mod tradițional, pe măsură ce creșteam, începeam să alegem singuri ce vrem să știe ceilalți despre noi. Copiii de astăzi pot primi această libertate ceva mai târziu decât propria lor prezență online.

Un studiu publicat în Children and Youth Services Review arată că adolescenții percep diferit sharentingul în funcție de conținut și context, iar fotografiile considerate jenante sau prea personale pot genera tensiuni între copii și părinți. Cercetarea asupra fenomenului atrage tot mai mult atenția asupra unei idei importante: ceea ce pentru părinte reprezintă o amintire simpatică poate fi perceput diferit de copil câțiva ani mai târziu.

Această diferență de perspectivă merită luată în calcul mai ales pentru că internetul are o memorie aparte. O fotografie poate fi salvată, distribuită sau preluată în contexte asupra cărora familia nu mai are control.

Când povestea copilului devine poveste publică

Amprenta digitală înseamnă mai mult decât fotografii. Aceasta poate include numele, data nașterii, școala, locurile frecventate, informații despre sănătate, dificultăți de comportament, rezultate școlare sau momente vulnerabile povestite în spațiul public.

Unele dintre acestea par inofensive separate, dar împreună pot construi un profil surprinzător de detaliat.

UNICEF atrage atenția asupra importanței protejării vieții private a copiilor în mediul digital, iar Convenția ONU privind Drepturile Copilului recunoaște explicit dreptul copilului la viață privată. În ultimii ani, discuția despre acest drept s-a extins firesc și asupra modului în care adulții gestionează identitatea digitală a celor mici.

Aici apare una dintre cele mai interesante întrebări ale parentingului modern: cât din povestea copilului ne aparține, de fapt, pentru a o spune public?

Copiii cresc, iar relația lor cu intimitatea se schimbă

Fotografia amuzantă cu un copil de trei ani poate părea complet inocentă astăzi. La treisprezece ani, același copil poate avea o părere foarte diferită despre faptul că fotografia este încă accesibilă.

Odată cu vârsta apare și nevoia de control asupra propriei imagini. Copiii încep să înțeleagă cine poate vedea o fotografie, ce înseamnă public și privat și cum vor să fie reprezentați în fața celorlalți. Acesta poate fi și un moment excelent pentru primele lecții despre consimțământ digital. Un simplu „E în regulă dacă pun fotografia aceasta?” transmite o idee importantă: imaginea ta îți aparține, iar părerea ta contează.

Pe măsură ce copilul crește, această întrebare poate deveni o regulă firească a familiei.

Ce merită verificat înainte de „Postează”

Nu există o formulă universală pentru cât ar trebui să publice un părinte. Familiile au niveluri diferite de confort, iar o fotografie trimisă bunicilor într-un grup privat are un context diferit de un videoclip public accesibil unui număr foarte mare de oameni.

Iată câteva întrebări care pot funcționa ca un filtru bun:

• Conține postarea informații care permit identificarea locației, școlii sau programului copilului?
• Surprinde un moment vulnerabil, medical, intim sau potențial jenant?
• Aș publica același lucru despre un adult fără să îi cer acordul?
• Cum s-ar putea simți copilul dacă ar găsi această postare peste zece ani?
• Este nevoie ca fotografia să fie publică sau poate rămâne într-un spațiu privat, destinat familiei?

Uneori, câteva secunde de reflecție sunt suficiente pentru a separa o amintire pe care vrem să o păstrăm de una pe care merită să o publicăm.

Moștenire digitală sau spațiu de alegere?

Tehnologia a schimbat felul în care păstrăm copilăria. Acum avem posibilitatea extraordinară de a documenta momente pe care generațiile anterioare le-ar fi pierdut: vocea și cuvintele stâlcite de la doi ani, primele încercări de a merge, o conversație pe care vrem să o reascultăm peste douăzeci de ani, o boacănă simpatică, momentele tandre și trăsăturile drăgălașe.

A păstra aceste lucruri și a le face publice sunt însă două decizii diferite.

Poate că, peste ani, copiii noștri vor aprecia fotografiile, filmările și poveștile pe care le-am păstrat pentru ei. La fel de posibil este să aprecieze și spațiile pe care le-am lăsat nepublicate.

O parte importantă din a crește și a te dezvolta înseamnă să îți construiești singur povestea, să alegi ce arăți lumii și ce păstrezi aproape. Iar într-o epocă în care aproape orice poate deveni conținut, intimitatea poate fi unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care un părinte le protejează pentru copilul său.

Ne dorim ca blogul nostru să fie util, dar este important de reținut că articolele sunt doar puncte de plecare pentru discuții și conțin doar informații cu caracter general. Ele nu substituie recomandările specializate, și mereu încurajăm părinții să contacteze un specialist dacă sunt îngrijorați.

Dacă îți plac sau îți sunt de folos articolele noastre, le poți aprecia cu un share! Informațiile ar putea fi utile altor mămici sau tătici. Îți mulțumim!