Și ”nu” face parte din iubire

În relația părinte - copil, limitele și regulile pot crea tensiune. Cu toate acestea, iubirea poate rămâne prezentă atunci când cadrul trebuie păstrat și consecvența devine esențială.

Există momente în care iubirea pare ușoară: râsete împărtășite, apropiere spontană, seri liniștite. Și există momentele mai dificile, acelea în care un părinte trebuie să păstreze o regulă, să susțină o limită sau să spună (uneori în mod repetat) un „nu” care aduce lacrimi.

În acele clipe, atmosfera se schimbă. Tensiunea crește. Copilul protestează chiar cu tantrum, iar părintele rămâne în poziția inconfortabilă de a menține direcția. Cu tot disconfortul emoțional care vine la pachet, acest lucru este totuși necesar.

Limitele fac parte din arhitectura siguranței. Copiii cresc într-un mediu în care lucrurile sunt previzibile, unde reacțiile au coerență și unde regulile nu ar trebui să se modifice în funcție de dispoziția momentului. În interiorul acestui cadru, ei pot explora, pot greși și pot reveni. Desigur că vor încerca în mod constant să testeze aceste limite, tocmai de aceea decizia fermă de a le mențin îi învață o lecție, chiar și cu prețul lacrimilor.

Atunci când regula este aplicată consecvent, copilul simte stabilitate. Emoția lui poate fi intensă, uneori dramatică, însă cadrul rămâne. Iar această stabilitate devine, în timp, una dintre cele mai profunde forme de protecție.

În spatele fiecărei limite bine susținute există o alegere conștientă:

-          De a ramane calm

-          De a nu transforma conflictul în confruntare

-          De a separa comportamentul de moment de valoarea copilului sau tăria relației

Tensiunea unui moment nu definește legatura familială. Copiii pot fi supărați și totuși conectați, pot protesta și totuși să se sprijine pe adultul care ține direcția. Atașamentul matur include această capacitate de a traversa disconfortul fără a pierde legătura.

Un părinte care își susține regula cu fermitate liniștită transmite un mesaj esențial: emoțiile sunt acceptate, iar cadrul rămâne stabil. Pot fi oferite anumite solutii de compromise care să lase de înțeles că regula nu se schimbă însă putem opta pentru altceva (”nu ne jucăm că este prea tarziu, dar citim două povești inainte de culcare”). În acest echilibru, copilul învață autoreglarea, toleranța la frustrare și respectul pentru limite.

În timp, nu fiecare regulă va fi reținută în detaliu, unele se vor schimba pe măsura trecerii anilor, însă ce rămâne este senzația de siguranță și predictibiltiate. Sentimentul că există un adult capabil să mențină echilibrul atunci când emoțiile devin prea mari este de neprețuit în dezvoltarea emoțională a unui copilaș.

Iubirea care menține reguli este constantă, chiar dacă uneori inconfortabilă. Se exprimă prin consecvență, prin prezență și prin capacitatea de a rămâne acolo chiar și atunci când reacția copilului nu este favorabilă.

În relația părinte - copil, aceasta este una dintre cele mai valoroase forme de afecțiune: aceea care oferă libertate în interiorul unui cadru bine stabilit și care construiește, în liniște, o bază solidă pentru viața de mai târziu.

Ne dorim ca blogul nostru să fie util, dar este important de reținut că articolele sunt doar puncte de plecare pentru discuții și conțin doar informații cu caracter general. Ele nu substituie recomandările specializate, și mereu încurajăm părinții să contacteze un specialist dacă sunt îngrijorați.

Dacă îți plac sau îți sunt de folos articolele noastre, le poți aprecia cu un share! Informațiile ar putea fi utile altor mămici sau tătici. Îți mulțumim!